Momente de disperare sau doar o
                                              perioada de melancolie?


      Cu totii avem momente in care simtim ca ne prabusim,in care pur si simplu  dam frau liber lacrimilor fara sa stim exact de ce...Ma intreb,sa fie disperare sau doar melancolie?Sa fie nevoia de refula si de a ne exterioriza intr-un fel sau altul,incercand sa nu ii implicam pe cei apropiati si dragi din teama de a nu fi judecati sau chiar de a-i rani pe ei?Orice ar fi stiu ca,in astfel de momente nu imi doresc decat sa ma retrag intr-o lume care nu este a mea si sa dau frau liber sentimentelor care nu le-am aratat cui trebuie,atunci cand trebuia...sa las lacrimile sa imi curga pe obraz fara ca nimeni sa stie sau sa ma vada...
      
  

   Cu ceva timp in urma as fi preferat sa spun ceea ce simt dar,cu trecerea timpului am ajuns sa nu mai spun...sa pastrez pentru mine din motive intelese sau nu:teama de a nu mai fi judecata sau de a rani...desi,imi doresc sa strig cat pot de tare "NU MAI REZIST!",prefer sa tac...sa tac si sa plang...sa plang si sa suspin...Nu astept sa ma inteleaga cineva,nu astept sa ma accepte cineva,nu mai astept nimic... 
      Un singur lucru mi-a ramas prin care sa ma pot elibera de toata neputinta si slabiciunea mea:scrisul...modul in care incerc sa uit macar pentru moment de toate,modul in care lacrimile se opresc la un moment dat si sufletul se linisteste...